În căutarea ajutorului

Motto: „Îmi ridic ochii spre munţi… De unde-mi va veni ajutorul? Ajutorul îmi vine de la Domnul, care a făcut cerurile şi pământul”. (Psalmul 121:1-2)

Caspar David Friedrich, Sunset (1830-1835), sursă

Îmi ridic ochii spre apus… De unde-mi va veni ajutorul? Din SUA? Din UE? Nu mai este nici un secret, preşedintele american Joe Biden a declarat public că se are în vedere instaurarea aşa-zisei „noii ordine mondiale”. Stau şi mă întreb: Ce ordine ar fi aceea dacă toată lumea ar fi după chipul şi asemănarea Occidentului de astăzi? Mai mult ca niciodată, SUA îşi confirmă renumele de „ţară a tuturor posibilităţilor”, de vreme ce acolo au ajuns să fie posibile până şi cele mai absurde lucruri, ele fiind apoi „exportate” şi în ţările europene… Dintr-o dată aici corectitudinea a devenit neatractivă, ba chiar de condamnat, dacă nu este şi politică, iar adevărul a ajuns un paria… Multe din acele valori pe care s-a clădit civilizaţia occidentală mai sunt încă trâmbiţate la nivel declarativ, dar în realitate au fost date la o parte… De pildă, Vestul susţine dreptul la liberă exprimare, dar tot el închide conturi de socializare, închide pur şi simplu gura celor care susţin idei cu care el nu este de acord… Vestul susţine dreptul individului de a alege, libertatea sa de conştiinţă, dar tot el i-a ameninţat şi în unele locuri îi mai ameninţă încă pe cei care aleg să nu se vaccineze. Pandemia l-a determinat să-şi dea arama pe faţă, unele ţări, precum Austria, ajungând până acolo încât au luat măsuri specifice regimurilor totalitare. Iată cât de uşor poate o civilizaţie puternică, sănătoasă, să devină o distopie: este de ajuns un pretext şi orice abuz poate deveni peste noapte o realitate cruntă…

Ceea ce este cel mai trist e că Occidentul a întors spatele valorilor creştine, valori care au stat la baza civilizaţiei europene. Or, câtă vreme va continua să lovească cu putere în propria temelie, viitorul nu poate fi decât acesta: mai devreme sau mai târziu întregul edificiu are să se prăbuşească…

Frederic Edwin Church, Aurora Borealis (1865), sursă

Las deci apusul şi îmi ridic ochii spre miazănoapte… De unde-mi va veni ajutorul? Găsesc însă aceeaşi realitate, ţările nordice împărtăşesc ideile Occidentului… Simt totuşi un aer destul de rece în Nord… Brr… Sau Barnevernet, cum se spune aici… Un astfel de frig nu-ţi intră în oase, ci direct în inimă…

Albert Bierstadt, Sunrise, sursă

Războinicul empatic

Motto: „Căci noi n-avem de luptat împotriva cărnii şi sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în locurile cereşti” (Efeseni 6:12)

De când războiul, în toată hidoşenia lui, şi-a făcut din nou simţită prezenţa în Europa, ba încă se dezlănţuie chiar lângă graniţele noastre, îmi revin deseori în minte acele gânduri pe care le aveam când studiam despre marile conflagraţii prin care a trecut omenirea până în prezent: Ce-aş fi făcut eu în locul strămoşilor noştri care au fost obligaţi în atâtea rânduri să pună mâna pe armă şi să plece pe front? Aş fi supravieţuit acelei realităţi, aşa cum au reuşit unii dintre ei, sau aş fi intrat imediat în rândul victimelor, aşa cum s-a întâmplat cu mulţi dintre ei? Ce-aş face dacă un alt război ar izbucni în România zilelor noastre? Cât de pregătit aş fi din toate punctele de vedere şi cum aş putea supravieţui?

Sunt gânduri care ne pot pregăti pentru ce e mai rău sau ne pot face să intrăm în panică. Asta depinde doar de noi… Cât despre mine, la capătul acestui tunel de gânduri, mereu se întrevede o luminiţă. Da, se pot întâmpla lucruri remarcabile şi în vreme de război. De fapt, tocmai în astfel de vremuri întunecate se poate vedea cel mai bine lumina pusă de Dumnezeu în noi… 

Printre lucrurile remarcabile care s-au petrecut în vreme de război este şi povestea caporalului german Josef Schulz. În iulie 1941, naziştii au capturat 16 partizani iugoslavi la sud-est de Belgrad. I-au legat la ochi şi i-au aşezat în faţa unei căpiţe de fân. Din acel pluton de execuţie, care aştepta semnalul ca să ucidă cu sânge rece, făcea parte şi Schulz. Şi acel semnal a venit… Toţi şi-au ridicat arma şi au îndreptat-o spre partizani, după ordin… Toţi în afară de Schulz, care a rămas în poziţia de drepţi. Un astfel de gest l-a costat scump… Fiindcă a refuzat să execute un ordin primit din partea superiorului său, soldatul german Josef Schulz a fost executat şi el, chiar atunci, împreună cu acei partizani legaţi la ochi şi aşezaţi în faţa căpiţei de fân…

Fotografia surprinde execuţia partizanilor iugoslavi. Se presupune că persoana fără cască ar fi Josef Schulz, sursă foto

Este adevărat, unii istorici consideră povestea lui Schulz ca fiind un mit. În orice caz, am ţinut s-o împărtăşesc cu voi, fiindcă ea, alături de ceea ce se întâmplă astăzi în Ucraina, m-a ajutat să ajung la nişte concluzii importante în ceea ce priveşte natura umană şi războiul.

Războiul şi pacea divină

Motto: „Vă las pacea, vă dau pacea Mea. Nu v-o dau cum o dă lumea. Să nu vi se tulbure inima, nici să nu se înspăimânte.” (Ioan 14:27)

Câtă bucurie când primul cuvânt rostit de un copil este „mama”! Emoţiile acelui moment vor rămâne întipărite pentru totdeauna în mintea părinţilor… Şi câtă căldură se va produce în inima unei femei de acum înainte ori de câte ori este numită „mamă”. Poate cineva să-i răpească bucuria aceasta? 

Câtă tristeţe însă când tot acest cuvânt, „mama”, este, după ani şi ani, şi ultimul cuvânt rostit de aceeaşi persoană! Bărbaţi în toată firea, văzându-se în faţa morţii, să-şi strige cu ultimele puteri mama aflată la sute sau poate chiar mii de kilometri depărtare… Acum nu le mai pasă, cum poate toată viaţa le-a păsat, că ar părea ridicoli sau că ar putea fi luaţi peste picior din pricina aceasta. Tot ce mai doresc este ceea ce viaţa a avut mai curat pentru ei: imaginea acelei fiinţe pentru care ei au fost întregul ei univers. Atât mai doresc, dar nu primesc… 

Emile Betsellère, L’Oublié ! (1872), sursă

Adevărata sărăcie

Motto: „Ştiu necazul tău şi sărăcia ta (dar eşti bogat)” (Apocalipsa 2:9A)

Nikolay Bogdanov-Belsky, Composition (1903), sursă

Sărac cu adevărat nu este cel care n-are ce să-mbrace.
Sărac cu adevărat este cel care tot gol rămâne orice-ar face…

Thomas Benjamin Kennington, Daily bread (1883), sursă

Sărac cu adevărat nu este cel care n-are ce să mănânce.
Sărac cu adevărat este cel care mereu flămând rămâne, nimic nu-l satisface…

Ilia Efimovici Repin, Fisher Girl (1874), sursă

Sărac cu adevărat nu este cel care n-are bani.
Sărac cu adevărat este cel a cărui inimă mereu îi spune: Mai vreau să-mi dai!

Thomas Benjamin Kennington, Homeless (1890), sursă

Mi-e dor

Motto: „Trestia frântă n-o va zdrobi şi mucul care mai arde încă nu-l va stinge. Va vesti judecata după adevăr.” (Isaia 42:3)

Mi-e dor să nu mai mor
Puţin câte puţin,
Ci să lupt cu spor, 
Să uit de răni care mă dor,
Privind spre cer senin…

                    Max Svabinsky, The Cnfluence of Souls (1896), sursă

Mi-e dor să mai trăiesc,
Să nu mă mai las stins…
Să nu renunţ la ce iubesc,
Să ştiu mereu să mulţumesc,
Tânjind spre necuprins…

Sursă foto

Mi-e dor să pot să cânt,
Să strig de bucurie,
Să-mi dea inima avânt,
Să pot să găsesc cuvânt,
Vorbind de veşnicie…

Sursă foto

Mi-e dor să mai scriu,
Să mângâi prin cuvinte,
Să ridic fără să ştiu
Şi de lovit să fiu,
Să nu-mi mai aduc aminte…

Lumea în care trăim

Motto: „Vai de cei ce numesc răul bine şi binele, rău, care spun că întunericul este lumină şi lumina, întuneric, care dau amărăciune în loc de dulceaţă şi dulceaţă, în loc de amărăciune!” (Isaia 5:20)

Ca om care am studiat aprofundat istoria, ori de câte ori mă gândesc la perioada şi locul în care Dumnezeu a ales să mă nasc şi să cresc, realizez cât de binecuvântat am fost faţă de alţii care s-au perindat până acum pe planeta Pământ. Nu, lumea în care m-am trezit, în care am ajuns conştient de mine şi m-am dezvoltat ca om, nu era nicidecum una perfectă. Nici pe departe! Dar măcar în această lume, în general, albul era alb şi negrul era negru… Lumina era lumină şi întunericul era întuneric… 1 plus 1 făceau 2 şi nimeni nu încerca să te convingă c-ar putea face şi altceva… În această lume, polii opuşi ai unui magnet se atrăgeau şi nimeni nu credea că e normal ca şi cei de acelaşi fel să o facă… Oriunde şi oricând puteai să declari în gura mare că pădurea are copaci, gheaţa e rece, focul arde şi alte asemenea adevăruri evidente, absolute, şi nimeni nu se simţea „ofensat” de ele…

Poate veţi crede că bat câmpii. Aceste adevăruri n-au fost acceptate dintotdeauna? Judecând lucrurile dincolo de ceea ce par la prima vedere, răspunsul la această întrebare este, din păcate, negativ. Au existat destule perioade întunecate în istorie în care da, dacă vezi „motivele” pentru care au fost condamnaţi, torturaţi şi chiar ucişi unii, ar fi fost acelaşi lucru dacă toate acestea s-ar fi întâmplat pentru c-au îndrăznit să afirme că noaptea e întuneric, marea are apă sau alte asemenea adevăruri evidente. E drept, nu ştiu dacă pentru unii de atunci acele lucruri erau la fel de evidente cum ne apar nouă azi, dar asta nu le scuză faptele, pentru că şi atunci ele erau tot adevăruri. Şi asta pentru că adevărul nu „evoluează”, nu este fabricat de nişte persoane pe parcursul unor generaţii, el este doar descoperit, era valabil înainte să fie aflat şi rămâne valabil şi chiar dacă mai târziu este negat. Apoi, de ce fac astfel de comparaţii, care pot părea unora deplasate? Pentru că pot fi şi minciuni mici, nu doar mari, dar niciodată despre un adevăr nu vei putea spune că e „mic”. Adevărul, dacă chiar este adevăr, e totdeauna pur, 100%, de aceea ofensa e la fel de mare indiferent ce adevăr este încălcat. 

După cum aţi observat, am început acest articol vorbind despre o lume din trecut… Chiar aşa a fost pentru mine lumea în care am crescut: poate nu de fiecare dată, dar de cele mai multe ori albul era alb şi negrul era negru. În schimb, în lumea din prezent pentru mulţi nimic nu mai are nici o culoare. S-a întâmplat ceva începând cu mijlocul anilor ‘2000, n-aş putea să explic concret ce, dar cert e că de atunci totul a luat-o razna.

Sursă foto

Deşteaptă-te, române!

Motto: „M-am uitat şi, sculându-mă, am zis mai-marilor, dregătorilor şi celuilalt popor: „Nu vă temeţi de ei! Aduceţi-vă aminte de Domnul cel mare şi înfricoşat şi luptaţi pentru fraţii voştri, pentru fiii voştri şi fetele voastre, pentru nevestele voastre şi pentru casele voastre!” (Neemia 4:14)

Dacă cineva din afară ar încerca să pătrundă psihologia poporului român, foarte probabil şi-ar prinde urechile. România este una dintre cele mai frumoase ţări de pe glob şi nu o spun eu, că aş fi subiectiv, o spun majoritatea străinilor care o vizitează şi care au văzut suficient de multe ţări ca să poată face comparaţii. Cu toate acestea, este una dintre cele mai neapreciate ţări de către proprii ei cetăţeni… România este o ţară cu potenţial, dispune de resurse la care alte naţiuni doar visează. Cu toate acestea, este una dintre cele mai sărace ţări din Uniunea Europeană. Conform unor studii făcute recent, România este cea mai religioasă ţară din Europa, cu toate acestea este una dintre cele mai corupte ţări de pe continent şi cu o rată a avorturilor de două ori mai mare decât media europeană! Încearcă s-o pui într-un şablon, încearcă numai, te va surprinde cu orice ocazie şi, din păcate, de cele mai multe ori n-o va face în mod plăcut… Dar ajunge! De ce trebuie să ne ascundem mereu şi mereu în spatele acestui cuvânt abstract „România”? România suntem eu şi tu. Nu este vorba de ea, este vorba de noi…

Constantin Daniel Rosenthal, „România Revoluţionară”, sursă

Să fiu sincer, deşi sunt român, şi mie mi-e greu să pătrund psihologia acestei naţiuni. De multe ori stau şi mă întreb: Mai are oare ceva sfânt acest popor? Sunt multe lucruri pe care le văd la concetăţenii mei şi pur şi simplu nu le înţeleg… De pildă, nu ştiu un alt popor care să folosească atât de multe invective cu referire la această fiinţă atât de dragă sufletului unui om: Mama… Poate nu am cercetat suficient, dar refuz să cred că vocabularul altei naţiuni ne întrece în numărul de înjurături şi vulgarităţi folosindu-se de cuvântul „mamă”. Când ceva produce deranj, se înjură de mamă, când cineva este de vină, iarăşi se înjură de mamă. În fiecare zi alături de vinovat, şi mama lui este suduită şi încă cu atâta sete! Mă doare numai când mă gândesc, fiindcă ştiu ce înseamnă o mamă… Dar unii o amintesc de parcă mama ar fi vinovată de tot răul care se întâmplă în lume. Aşa este ea răsplătită pentru că a dat viaţă…

Nicolae Grigorescu, „Ţărăncuţe (De la fântână)”, sursă

Adevăraţii prieteni

Motto: „Nu este mai mare dragoste decât să-şi dea cineva viaţa pentru prietenii săi”. (Evanghelia după Ioan 15:13)

Se spune că în Grecia antică, în secolul V î.Hr., trăiau doi foarte buni prieteni, Damon şi Pythias. În călătoriile lor, aceştia au ajuns la un moment dat şi în Siracuza, o colonie greacă aflată pe teritoriul Siciliei de astăzi. Siracuza era condusă pe atunci de către Dionysios I, unul dintre cei mai cruzi despoţi ai vremii. Nu este prea clar cum anume s-au derulat lucrurile, cert este însă că Pythias intră în dizgraţia tiranului şi este condamnat la moarte pentru „trădare”. 

Resemnat, tânărul îi cere suspiciosului monarh o ultimă favoare: să i se mai ofere câteva zile de răgaz, ca să-şi pună familia în ordine şi să-şi ia rămas bun de la cei dragi. Evident că Dionysios a perceput o astfel de solicitare ca pe o glumă, mai ales că familia lui Pythias locuia destul de departe de Siracuza: Cine putea fi atât de „nebun” încât văzându-se din nou liber, să se întoarcă de bunăvoie la eşafod? În acest moment intervine însă Damon, bunul prieten al condamnatului, care-i cere regelui să-l ţină zălog până când Pythias avea să se întoarcă, iar dacă nu se va întoarce, să fie executat el în locul prietenului său. Dionysios, ca unul care nu avea încredere în nimeni, era convins că odată lăsat liber, Pythias nu avea să se mai întoarcă, dar provocat de încrederea oarbă a lui Damon, a fost de acord cu târgul propus de acesta.

Sursă photo

Dorinţe

Motto: „Voi sunteţi lumina lumii. O cetate aşezată pe un munte nu poate să rămână acunsă. Şi oamenii n-aprind lumina ca s-o pună sub obroc, ci o pun în sfeşnic şi luminează tuturor celor din casă. Tot aşa să lumineze şi lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre bune şi să slăvescă pe Tatăl vostru, care este în ceruri.” (Evanghelia după Matei 5:14-16)

Aş vrea să am optimismul celui care a descoperit că până şi ţepii unui cactus pot ascunde ceva bun. Să te apropii cu grijă, să tai fructul, să-l cureţi de spini şi în ciuda tuturor prejudecăţilor, să îndrăzneşti să guşti. Putea oare să rămână nerăsplătită atâta speranţă?

Sursă imagine

Aş vrea să am inspiraţia unei privighetori: chiar dacă totul ar fi în întuneric în jurul meu, să creez adevărate simfonii de culori audibile…

Da, aş vrea să-mi învăţ urechile să vadă şi gura să asculte, ochii să îmbrăţişeze şi mâinile să vorbească…

Sursă foto

Aş vrea să am puterea unui răsărit de soare: fie noaptea cât de grea, s-o străpung de fiecare dată cu lumina pe care Tu ai pus-o în mine…

Sursă foto

Aş vrea să am talentul unui mare pictor: să pictez numai capodopere, indiferent de culorile pe care le primesc în viaţă…

Răbdarea în „Secolul Vitezei”

Motto: „Şi astfel, fiindcă a aşteptat cu răbdare, a dobândit făgăduinţa” (Epistola către Evrei 6:15)

Una dintre cele mai mari provocări ale omului contemporan este răbdarea. Într-o lume în care multe din ceea ce doreşti se produc instant prin apăsarea unor simple butoane, în care multe din ceea ce cauţi sunt la un „click” distanţă, în care dacă dispui de resursele financiare necesare, azi poţi fi în gerul Cercului Polar, iar mâine într-un safari în căldura Africii, cine să mai aibă răbdare? Ne-am trezit cu toţii în această navă gigantică cu numele „Secolul vitezei” şi altceva nu ştim sau, ca să fim sinceri, parcă n-am vrea să ştim…

Sursă foto

Se tot vorbeşte în ultima vreme despre o posibilă pană de curent la nivel european şi astfel de zvonuri au produs tulburare în dreptul multora dintre noi. Prea mult ne-am legat de jucăriile noastre tehnologice, uitând că viaţa a fost posibilă şi fără ele… Ne împăcăm cu ideea că aceste invenţii ne fac viaţa mai uşoară şi că aşa avem mai mult timp pentru noi. Dar oare folosim cu adevărat acest timp liber pentru sufletul nostru sau îl petrecem în lumea virtuală ori cu alte lucruri care nu aduc nici un folos? Din păcate, observ că mulţi trăim un paradox: ceea ce ar fi trebuit să ne aducă mai mult timp pentru noi, scutindu-ne de tot felul de munci grele, tocmai ea, tehnologia, a ajuns să ne răpească clipe, zile, chiar ani din viaţă. Stau şi mă întreb: ce-am câştigat la urma urmei?